e&t

Realitatea standard, 

pe care ei o fumau 

organizat şi la fel, 

mă revolta, 

ca un cancer 

crescut la sânul vieţii; 

încearcă să mă-nghită, 

să-mi pună între buze tutun 

şi să-l aprindă într-un gest 

cazual, 

dar sunt amară, 

ca pastilele de gripă, 

aşa că mă trimite 

- e-mail - 

înapoi mie; 

sunt recunoscătoare 

- nu mi-au plăcut niciodată 

nicotina şi mirosul de plămâni arşi; 

când mă lovesc de dinţii ei, 

plombaţi cu clipe moarte 

- cauze: pulmonare, 

cad sec, 

ca tusea netratată, 

şi cad în gol; 

casez aerul când mă opresc, 

doar fizic de fapt, 

c-o durere de cap schizofrenică, 

trăgând de mine inconştient, 

picurându-mă în nebunia ei, 

fără să mă simtă şi fără să mă ştie, 

pentru că nu mai rămăsesem 

decât o ticăitoare 

cu bateriile aproape terminate 

- unii o numeau inimă- 

şi perfuzii goale 

de heroină 

- n-ai ajuns, cu adevărat, 

sa salvezi pe nimeni. 

Începeam să merg, 

doar cât să m-asigur că sunt, 

prin lumea mea închisă 

cu cheia pe dinăuntru; 

a trăi 

era doar o altă artă 

pe care-o uitasem 

prin pălăriile flăcărilor, 

rămase când noi 

am explodat tacit, 

ca o furtună fără tunete; 

sau poate doar eu m-am spart, 

ca un butuc de lemn, 

şi tu doar ţi-ai luat securea 

şi te-ai dus să-ţi fumezi gândurile, 

să laşi scrum pe covorul roşu 

pe care ţi-l întindea, 

cu dureri de spate, 

apusul meu 

anatomic; 

dramatizam, 

ca-ntotdeauna, 

tu doar ai prins între degete 

indiferenţa 

şi ai făcut un joc ciudat din mâini, 

lăsându-mi inima aşchii 

sub degetele plămânilor. 

Picioarele nu se opresc, 

cuprinse de propria febră; 

voiam să cred că se-nvârte, 

printre particulele lumii mele 

spiralate, 

un capăt 

al nu ştiu cărui fel 

de ADN nespecific 

lumilor noastre; 

mă uit (pe mine), 

ca printr-o lentilă recomandată 

greşit, 

şi îmi aminteam că soarele era, 

cică; 

aşa auzisem la radioul ăla 

cu circuite bolnave, 

ce-mi prevăzuse 

infinitatea ta absurdă, 

când tot ce s-a desprins 

de reflexiile tale 

am fost praf; 

la acelaşi radio, 

soarele era 

- şi–mi dau seama acum – 

o utopie sadică; 

de fapt, în realitate, 

respiraţia mea aproape artificială, 

vibrată în timpanul cerului, 

îl opacifia 

şi apoi ramâneau 

doar griul 

şi ploi 

fără reflex de înecare; 

mă bucuram 

că nu existau umbrele 

- apa răcea uşor urmele încinse 

lăsate-n mine - 

şi-mi degrada, 

fără laser, 

pielea acolo unde te-ai tatuat 

- nu cu henna, 

ci cu atingeri 

cu dublă personalitate; 

adoram fulgerele: 

te scurtcircuitau din creier 

şi-ţi ardeau hârtiile, 

vreo 206, 

ce mi-au fost dubluri de oase 

- pe cele originale 

le-ai strivit când ai apărut, 

ca o cădere de calciu. 

Auzeam cum cădeau bucăţi 

din cerul meu 

tencuit de tine; 

mă grăbeam, 

varul se topea şi se scurgea 

în venele tale, 

ca un sânge alb, 

umplându-te-napoi 

spre mine 

veneai 

în flux (şi reflux) 

pentru că sângele meu era negru, 

iar nouă tot timpul ne-au plăcut 

zebrele 

- capul îmi vâjâia; 

capătul, îl căutam 

printre sfârşituri 

de-ale tale; 

cumva, undeva, 

tot timpul există un capăt 

de lume. 

Şi nimicul nimicit 

devenea totul. 

Încep s-alerg acum, 

speriată de curenţii din mine, 

de taste apăsate greşit, blocaje; 

bateriile se sfârşeau 

şi încărcătorul îl aveai doar tu 

în buzunarul de la piept; 

mă-mpiedic de ceva 

- şi cad 

pentru prima dată cu adevărat, 

nu doar cu trupul; 

erai tu, 

crescut pe pământul meu, 

erai tu, 

cu faţa iubind 

-poate pentru prima dată- 

o scăpare din viaţă; 

gheara de leu, 

trecută ca un semn 

în forma unui “t”, 

era aşezată, 

ca o pictură modernă, 

în spatele tău frânt. 

Şi mă lovesc 

de ceea ce cred 

că-i capătul; 

punctul mă-nghite 

şi-i umezesc buzele 

cu lacrimi amare, 

ca pastilele de gripă. 

* 

O lumină 

de-a lor 

îmi scanează globul ocular; 

tu, doctorul, 

ţii lumina 

în palma albă de mănuşă 

- şi-apoi ştiu 

că t-ul , 

înfipt în spatele tău din mine, 

îmi strigă 

tu, tumoarea. 

Oftezi 

şi ştiu de ce: 

era pentru a 15-a oară 

când veneam aici 

săptămâna asta; 

te-ntorci în scaunul tău 

din piele 

( de-a mea, de când eram) 

cu roţi mobile 

( de-ale noastre, de când drogam) 

şi-ncepi să scrii 

o rimă albă: 

prozac, anti-depresive… 

zâmbesc, 

doar cu mine, 

şi râd, 

ca de-o glumă veche: 

încă nu-ţi dai seama că eu 

aveam nevoie de anti-t-uri. 

Nu spun decât nimic, 

dar nimicul îşi găseşte 

o piele de leu 

şi las răgetul să urle 

- nu l-am crezut 

niciodată printre e-uri.