Şi tu ai căzut de jos
în jos, lângă mine,
pe parchetul unui undeva;
sub şapca aproape ruptă,
vârfuri de eternitate
îţi intrau în ochii,
ca becurile stinse,
iar eu îmi prindeam,
prin părul ars,
zilele de luni,
lunile de ianuarie,
începuturile.
Ne-am înţeles
bine,
la superlativ -
două singurătăţi
pe aceeaşi clapă de pian,
cântându-şi nimicul
nimănui;
eu ţi-am atârnat
de privire
un public
fără colectivitate
- pe mine,
iar tu mi-ai gravat
o partitură fără note
- pe tine;
atunci am zâmbit
şi eu
- prima dată
fără să mă usture buzele-
şi tu
- sfâşiat parcă de lei-
şi publicul
- aplaudând fără palme-
şi partitura
- cu gropiţe
în colţul portativului.
Ne-am pus sub picioare
un timp al nostru
-un preş lucrat manual-
pe care-l murdăreau frumos
doar două suflete,
fără credinţă în îngerii
de acolo, de sus,
dar simţindu-le aripile
aici, jos,
făcându-ne vânt în existenţa
inexistentă omeneşte;
noi eram doar umani,
nu şi oameni;
eram noi,
strălucitori
într-un univers orb.
Când preşul
-timpul nostru-
se spăla
cu realitatea
şi secundele
urcau prea uşor
şi noi le voiam
încete,
ne roteam,
lăsându-ne
ca heroina,
prizaţi de alte lumi dependente
de ce eram noi;
râdeam,
şi tu reuşeai totuşi
să ne sufli
pe amândoi,
ca pe umbrele,
înainte ca universurile
să-şi ia o supradoză;
acum secundele
erau din nou
melci
pentru că lumile
ne voiau şi mai încolo,
iar preşul
ne umplea cu scame
din nou.
Şi tu, atunci,
îmi prindeai mâna dreaptă
cu atriul stâng
şi îţi făceai o copie,
o transformai
în noul meu sânge,
ca-ntr-o transfuzie
reuşită;
respirai prin plămânii mei,
iar eu trăiam prin tine;
îmi zâmbeşti,
gustându-mi gândurile
din ochi,
iar buzele nu te mai ustură;
eu-ţi zâmbesc,
ca sfâşiată de lei
-simt prima gheară prin mine-
ş-atunci
aud,
gust,
văd,
simt
răgetul,
ca pe-o reluare.
Deschid ochi,
pe care nu-i ştiam
de-o vreme,
către neonul alb,
omul alb,
lumea din spirt,
ce-mi face buzele să usture
când zâmbeam.
Îmi spune ceva,
acelaşi glas
cu miros de antibiotic,
dar nu,
sunt coerentă
doar cât să caut:
tu
(eu metamorfozat),
preşul
(noi traşi în fire),
partitura
(noi cântaţi la pianul
cu clape prăfuite)
- capul mi se-nvârte,
distrându-se nebun,
într-un scaun cu roţi;
eu te caut,
aştept
să opreşti lumile
să ia o supradoză din mine.
