Epinefrină ~ 1 ~ Pseudo-sinuciderea raţiunii

Din sfera mea cromatică

privesc la tine,

geniul meu abreviat

în litere crestate;

o siluetă negru-alb

într-un pustiu alb-negru

văzut-am în tine;

m-apropii iluzoriu,

cu paşi tremurânzi,

sub limitele pulsânde

ale unei frici definite prin tine,

într-un dicţionar de neologisme.

Şi-ţi văd aripile

într-un unghi nefericit,

cu tivul prăfuit

de simplităţi lumeşti.

Fumegă.

Tu eşti un înger printre oameni,

un demon printre îngeri,

un om printre euri.

Şi oftezi –

tu eşti un univers cu inima-n luna

de-un galben-bolnăvicios;

eşti un fragment de stea

cu propriul colţ

încovoiat,  tocit,

de lama ascuţită

a unui interior strălucitor şi viu,

fad şi mort;

oximoron al unor gene

de frumos urât,

tu eşti căzut din purgatorii

şi urcat în ceruri de lemn mocnit

-cărbuni aprinşi te ard.

Şi-ntors cu-n spate drept

spre raţiune,

cu inima privindu-se

într-o oglindă cu reflexii-n inuman

şi aurită-n idealuri aievea,

coteşti cu gândul

în ciuda liniei continue,

pe care-am comprimat-o

cu sacrificiu-mi alb;

şi goneşti calm, geometric,

către sinuciderea raţiunii.

Tu nu-ţi vrei ideile,

ce-ţi plâng,

suflându-şi nasu-n mânecă,

şi-ţi şoptesc

un neadevăr

adevărat în realitatea ta visată;

tu vrei să te-auzi pe tine,

vrei intimitatea unei expresii

şi-un buchet de sentimente roşii vorbitoare

ieşite din conturul

unei timidităţi ludice,

dar mâna-ţi tremură sporadic

şi-ţi tai venele nevinovatului

cand îţi concepi apocalipsa gândului;

roşu-ţi sfidează

ochii perplecşi-albaştrii,

iar tu rămâi un circuit închis

într-un perfect murdar,

perfect inapt de simţire.

Şi tu te cocoşezi mai mult,

mai adânc,

mai aproape de flăcările

unui subsol al lumii incendiate

-          n-are alarmă de incendiu –

sub presiune fluxului

de idei pişcătoare, gânduri

ce-ţi perforează

aorta unei oarecare inimi,

a unei scindate minţi.

Te cufunzi în tine,

te pierzi de tine.

Cazi

şi vidul e rigid, ca tine,

deasupra şi dedesubtul tau

devii claustrofobic

între pereţi frumaţi de nebunie.

Cazi

şi pământul nu-l poţi pipăi,

măcar,

cu-n cel mai lung deget

de pragmatism.

Cazi,

cum o gaură neagră

ar picura aiurită

în propria-i întunecime,

lugubră şi speriată.

Cazi

şi poţi să simţi

suflul sfârşitului,

ce mestecă un Orbit

cu aromă de mentă;

îţi place menta,

dar acum simţurile nu te simt.

Închizi ochii,

nu vrei să-ţi vezi

cicatricea sumbră

în frunte de final.

Dar eu te prind de mâna-ţi rece,

cu-o secundă

d-epinefrină albastră,

şi te las să simţi

doar mustăţi

din punctul negru

ce-şi află sinele

în profunzimea existenţei;

şi te ridic cu mine,

în sfera mea plăpând-acum,

ca-ntotdeauna în final;

te-mbrăţişez cu spasme,

cu zori de înţelegere,

dar tu-ţi dispari forma de bland,

devii caustic,

dispari, căci eşti rănit,

ca-ntotdeauna-n început.

Şi-acum, stând în tronul secolelor,

din sfera mea cromatică

privesc la tine,

geniul meu abreviat

în litere crestate.