Dimineaţă cu pleoape roşii

Pleopele ceasului cu cifre roşii de nesomn clipesc chiaune. 

Simţi că empatizează cu tine şi tu cu ele, resimţi fiecare ticăitură ca pe-un blestem ales cu grijă de cifre - au rămas treze 6 vieţi de oră ca tu să le poţi privi un pic încrucişat. Te-ai trezit înainte să sune ca o alarmă de incendiu - asta se-auzea când visele luau foc şi din fum se desenau visurile.

Toată noaptea ai atacat cearceaful, l-ai enervat până a făcut riduri. I-ai scos perii de răceală şi i-ai injectat căldura ta -  te simţeai ca o nalbă deasupra vulcanului activ. N-ai putut să dormi prea bine şi pentru că erau furtuni.

Afară fulgerele desfigurau cerul , explodau prin vasele capilare ca bombele fosforescente, iar noaptea rămânea cu acul şi aţa şi dorinţa în formă de lună grea de a rămâne neagră.

În tine, fulgerele apăreau ca blitz-urile ce-ţi orbeau crezurile cu cataractă şi ideile cu o retină sensibilă, iar sunetul ca de cutremur îţi vibra corzile de emoţii-chitară.  

Te enervau, nu voiai decât să prinzi de peretele din tine o pălărie de somn si iluzie, iar furtunile nu făceau decât ca pălăria să zboare şi mai departe. Atât de departe încât la un moment dat parcă o simţeai gâdilându-ţi degetele piciorului drept. Dar când se apropia de realitate devenea doar un simplu accesoriu. Goală.  Banală. Ceea ce conta era jumatatea de sfera în care pătrate de imaginaţie formau cercuri pe marginea cărora să faci exerciţii de echilibru şi apoi să sari în ele, ca-ntr-o piscină cu aer, şi să le roteşti în jurul şoldurilor, ca-n jocurile alea ce animează unele copilării. Aia era partea importantă. Dar pălăriile, în realitate,  sunt aşezate tot timpul cu semisfera spre pământ, niciodată spre oameni.

Clipeşti . Încă eşti sub pătură şi menţii privirea furioasă a ceasului ce te-ndeamnă să semnalizezi şi să-ţi mişti gândurile în direcţia reală. Dar e trafic. Te gândeşti la motive pentru care ai începe să funcţionezi la un nivel uman. Intri cu o sistola, ca un click, într-un motor de căutare intern, ca un fel de google personalizat, şi tot ce gaseşti este un “Error 404”. Atunci devii albul pur pe interior – n-ai pixurile la tine, le-ai uitat când, c-o seară înainte, ai semnat în colţ o felicitare pentru ziua de astăzi. Părea importantă. Ţi-e greu să-ţi dai seama de ce. Nici măcar nu încerci s-o faci, albul îţi strică vederea, ca fulgerele de-aseara, şi creierul, ca şi când substanţa albă s-ar fi scurs şi ţi s-ar fi prezentat ca o foaie goală A4. Ochii ei te priveau insistent, rugându-te să le aşterni un sens –atunci te gândeşti că şi tu eşti un ochi, dar spre tine nu vezi că se uită nimeni.

Te ridici din pat pentru că ştii ca trebuie să-ţi găseşti pixurile. Speri ca, atunci cand soarele se sparge, ca un balon de săpun, la atingerea degetelor pliate ale nopţii cerebrale, ziua sa fie biodegradabilă.