miercuri, 20 februarie 2013

Epinefrină ~ 2 ~ Zăpadă praf, flăcări albastre






Din colţul meu de umbră, 
cu coada ochiului, 

te privesc pe tine. 


O, dar tu, 

înger cu aripi arse, 

de ce-ai lăsat a mele lacrimi 

să urle găuri negre-ntr-un tine-cărbune 

ce-au înghiţit 

şi inimă curată-crin 

şi minte trează-raţiune ? 

De ce-ai lăsat viaţa - diamant 

ce ţi-am pus pe deget 

să se chinuie-n apus 

cu-n cancer ruginit? 

Te privesc acum 

cum stai fără de tine 

pe-un fir de aţă; 

flăcări iţi ard călcâiele goale, 

dar tu te uiţi în ochi de cer 

şi-aştepţi să plângă peste tine, 

dar ceru-i cu nori în altă parte. 



Şi-un vârf d-epinefrină concentrată 

mă coboară-n locul tău, 

suflat cu ace – tu eşti o tăcere împăiată, 

dar eu urlu-n vidul gol din tine 

şi mă zvârcolesc în iadul interior; 

mă prind de tine, 

iar tu mă porţi în mintea ta funebră. 



Tu nu vrei ploaie, 

chip de-a marmurii albeaţă, 

ci zăpada o aştepţi, 

preferabil în pastile, 

însă nici praful alb nu te dezgustă. 



Îmi las privirea să dispară 

Într-a flăcărilor căutătură. 



Tu nu vrei ploaie, 

chip de-a marmurii albeaţă, 

tu cerşeşti să poţi şi tu gusta, 

din paharul flăcărilor, 

un pic din licoarea 

ce te-a adus în infernul laic. 

Nu mai suport, 

fur dintre atomi de-ai tăi 

şi mă recreez pe mine; 

în afara ta 

şi totuşi în tine. 



Privesc cum ninge acum 

şi- aproape prinzi un fulg drogat, 

dar n-apuci să-l topeşti sub limbă 

căci flăcările îl mistuie, 

reflectându-ţi dependenţa, 

te mistuie. 



Eu îţi ascund cenuşa albă 

sub covorul 

din camera de gând ce-am împărţit-o; 

ceilalţi îngeri – nu-s nevoiţi să vadă 

cortexul frânt ce-a mai rămas 

din omul viu ce-ai fost 

într-o viaţă anterioară.

luni, 4 februarie 2013

Epinefrină ~ 1 ~ Pseudo-sinuciderea raţiunii




Din sfera mea cromatică
privesc la tine,
geniul meu abreviat
în litere crestate;
o siluetă negru-alb
într-un pustiu alb-negru
văzut-am în tine;
m-apropii iluzoriu,
cu paşi tremurânzi,
sub limitele pulsânde
ale unei frici definite prin tine,
într-un dicţionar de neologisme.

Şi-ţi văd aripile
într-un unghi nefericit,
cu tivul prăfuit
de simplităţi lumeşti.
Fumegă.

Tu eşti un înger printre oameni,
un demon printre îngeri,
un om printre euri.


Şi oftezi –
tu eşti un univers cu inima-n luna
de-un galben-bolnăvicios;
eşti un fragment de stea
cu propriul colţ
încovoiat,  tocit,
de lama ascuţită
a unui interior strălucitor şi viu,
fad şi mort;
oximoron al unor gene
de frumos urât,
tu eşti căzut din purgatorii
şi urcat în ceruri de lemn mocnit
-cărbuni aprinşi te ard.
Şi-ntors cu-n spate drept
spre raţiune,
cu inima privindu-se
într-o oglindă cu reflexii-n inuman
şi aurită-n idealuri aievea,
coteşti cu gândul
în ciuda liniei continue,
pe care-am comprimat-o
cu sacrificiu-mi alb;
şi goneşti calm, geometric,
către sinuciderea raţiunii.
Tu nu-ţi vrei ideile,
ce-ţi plâng,
suflându-şi nasu-n mânecă,
şi-ţi şoptesc
un neadevăr
adevărat în realitatea ta visată;
tu vrei să te-auzi pe tine,
vrei intimitatea unei expresii
şi-un buchet de sentimente roşii vorbitoare
ieşite din conturul
unei timidităţi ludice,
dar mâna-ţi tremură sporadic
şi-ţi tai venele nevinovatului
cand îţi concepi apocalipsa gândului;
roşu-ţi sfidează
ochii perplecşi-albaştrii,
iar tu rămâi un circuit închis
într-un perfect murdar,
perfect inapt de simţire.

Şi tu te cocoşezi mai mult,
mai adânc,
mai aproape de flăcările
unui subsol al lumii incendiate
-          n-are alarmă de incendiu –

sub presiune fluxului
de idei pişcătoare, gânduri
ce-ţi perforează
aorta unei oarecare inimi,
a unei scindate minţi.

Te cufunzi în tine,
te pierzi de tine.
Cazi
şi vidul e rigid, ca tine,
deasupra şi dedesubtul tau
devii claustrofobic
între pereţi frumaţi de nebunie.
Cazi
şi pământul nu-l poţi pipăi,
măcar,
cu-n cel mai lung deget
de pragmatism.
Cazi,
cum o gaură neagră
ar picura aiurită
în propria-i întunecime,
lugubră şi speriată.
Cazi
şi poţi să simţi
suflul sfârşitului,
ce mestecă un Orbit
cu aromă de mentă;
îţi place menta,
dar acum simţurile nu te simt.

Închizi ochii,
nu vrei să-ţi vezi
cicatricea sumbră
în frunte de final.

Dar eu te prind de mâna-ţi rece,
cu-o secundă
d-epinefrină albastră,
şi te las să simţi
doar mustăţi
din punctul negru
ce-şi află sinele
în profunzimea existenţei;

şi te ridic cu mine,
în sfera mea plăpând-acum,
ca-ntotdeauna în final;
te-mbrăţişez cu spasme,
cu zori de înţelegere,
dar tu-ţi dispari forma de bland,
devii caustic,
dispari, căci eşti rănit,
ca-ntotdeauna-n început.

Şi-acum, stând în tronul secolelor,
din sfera mea cromatică
privesc la tine,
geniul meu abreviat
în litere crestate.