Cafea şi dualism

Stau la masa cu trei picioare, ca un câine șchiop,

Picioarele le-am lăsat să țină de cald gresiei tremurânde

De un alb închis în el, adâncit în gânduri reci ca iarna strâmbă,

                                            Reci ca mine...

Iar restul din eul meu fizic se-nșiră țeapăn cu degete albe, cu unghii roase,

Încleștate pe ceașca din porțelan fragil ca fulgii de nea nou-născuți

                                           Fragil ca mine...

Și beau o cafea neagră ca viitorul unui condamnat la moarte

Și amară ca singurătatea 

Pentru că, deși împrumut picioarele lungi ale speranței

Și-ntind brațele către un cer mai cald,

Nu ajung la raftul urcat în tavan unde  stă un zahăr fericitor

Numai tu puteai sa-l atingi cu o mână puternică,

Imun la zgârieturile roșii ale unei nopți a sufletului.

Dar poate că nu e licoare reală  ce văd, ce gust...

Or fi gânduri metamorfozate în chip de negru mut

Or fi amintiri sinucise fără vreo tresărire pe fața unui trecut prezent

Or fi buzele mele, in fapt, ale sufletului cu pană-n pălărie

Ce soarbe tacticos din eul meu emotiv într-o ceașcă

Ciobită de timp hoț și rânjit ca un iad interior.

Nu știu, căci adevărul e prizonier într-o altă cafea, mai dulce,

                                                     Dulce ca noi...