Neuro-ceva

Mintea-mi umblă, fără căciulă şi fără şosete, printr-un martie cuprins de bolile reci, albe ca aspirina, ale unui decembrie tuşit printre vieţi, printre re-vieţi. Mi-e frig, cumva, deşi stau rezemată-n cot de-un calorifer cu febră; aştept, iar o durere ia un loc lângă mine. Şi simt cum îmi creşti tu -tumoare- în creierul gândurilor; te plimbi, ca-ntr-o grădină zoologică, şi sperii toate lebedele cu aripi colorate de mine, când aveam/eram culori, şi eliberezi toţi leii, crescuţi în mine, de când te-am întâlnit ca pe-un accident de maşină. N-aveam centură de siguranţă, eram atentă să nu scap hrana pentru lei, pentru ei, din halucinaţiile reale sau din realitatea halucinaţiilor. Ştiu doar impactul cu tine şi-un răget. Din el, îmi aud numele picurat, literă cu sunet, de-o voce cu miros de antibiotic. M-apropii târşâit şi glasul, omul ataşat lui, mă-ndrumă între 4 pereţi proaspăt văruiţi şi-un tine pe-un fundal alb, ca un halat ce-ţi dă dreptul să-mi ţii viaţa printre hârţoage şi adeverinţe. Eşti tot tu, dar care tu… îmi pari cunoscut, simt că te-am avut pe creier, parcă -mă-ncrunt alb şi-ncerc să-mi dau seama de ce eşti aici; îmi erai neuro… neuro-ceva… Şi ştiu că uit că pierderea memoriei e unul dintre simptome.

Aripoplastie

Sunt zile în care ecoul absenţei tale mă-nfioară. Urcă-n mine şi când ajunge pe acoperiş mi-e teamă să n-aibă vreun gând sinucigaş. Dacă n-ar mai fi respirând el, n-ar mai fi nicio dovadă că tu l-ai lăsat să-mi schiţeze portretul. Nu se pricepe, îi tremură mâna şi conturul e prea apăsat. Îl las să-şi vadă de lucru în liniştea pe care déjà mi-am setat-o pe fundal. Doar zgomotul singular al tastelor pe care le apăs îi creşte coşuri tăcerii; eu îţi scriu cu litere ce lasă urme negre în Word-ul alb şi urme albe pe undeva în negrul eu. Îţi scriu povestea pe care nici măcar tu n-o cunoşti. Nu las cursorul să clipească. Îţi scriu povestea pe care nici eu n-am cunoscut-o până azi, când, de dimineaţă, ea m-a invitat la un espresso lung pe colţul tocit al unei mese ciudate, în formă de inimă ce mă striga pe mine, de parc-aş fi cântată într-o poezie scrisă invers pe buzele crăpate ale rugii. M-am făcut că plouă, bârfeam cu nostalgia. Multe cafele s-au băut acolo, la gura focului din mine. Multe au stins, dar şi mai multe au aprins licurici înălţându-i pe-un cer-smoală să lumineze emoţii bete de-ntuneric…Îmi amintesc cu-n colţ de buză ridicată în semn de salut zambetului cum mi-ai zis, într-o seară de vară:” Ştii ce mi se pare interesant? Tu luminezi, niciodată nu arzi. Parc-ai fi un licurici“ şi râdeai conturând în noapte cea mai frumoasă simfonie cu acorduri de chitară electrică. Dar licuricii se aprind doar vara, îmi amintesc, şi mă-ntorc la cana mea. Şi mă gândesc acum că tu ştiai că va veni o toamnă a ta fără mine, fără licurici. M-am ars atunci, când cerul s-a aprins a sfârşit de vară, însă-mi plăcea; arsura avea ochii tăi. Poate că apogeul masochismului meu a fost când te-am lăsat să-mi iei totul fragil pe care îl aveam. L-am lăsat în mâinile tale sigure şi tu l-ai lăsat să cadă, să se spargă de gresia pe care călcam desculţi. Mi-ai zis c-ai vrut să vezi dacă poate zbura, mi-ai zis că am talent în domeniul aripoplastiei. Implantez aripi, te-ai justificat vazându-mă încurcată. Dar tot ce-am văzut au fost doar pene fulguite ca-ntr-o iarnă a îngerilor, iar tot ce-am simţit a fost nimicul puternic cum nu-l credeam decât prin poezii. Te-am lăsat am zis…vorbesc ca şi când aş fi avut variante când, în timp real, tu ai fumat toate cărţile de joc pe care le puteam trage la un joc fericit de tarot. N-am văzut asta atunci, ci doar zâmbetul si promisiunea că eşti nefumător.  Trag aer adânc în piept, le dau degetelor o pauză şi cursorului timp să-şi umezească ochii. Îmi dau mie timp să fac loc pentru mai multe arsuri. Un iz de tutun parcă mă cuprinde de după talia privirii şi mi-o îndreaptă la hîrtia şifonată din mâinile pictorului meu. Sunt întunecată ca ora 12 din miezul nopţii. Poate că l-am subestimat, gândesc când pe podeaua din sufragerie observ umbrele încâlcite a două aripi.