duminică, 26 mai 2013

Dimineaţă cu pleoape roşii

Pleopele ceasului cu cifre roşii de nesomn clipesc chiaune. 
Simţi că empatizează cu tine şi tu cu ele, resimţi fiecare ticăitură ca pe-un blestem ales cu grijă de cifre - au rămas treze 6 vieţi de oră ca tu să le poţi privi un pic încrucişat. Te-ai trezit înainte să sune ca o alarmă de incendiu - asta se-auzea când visele luau foc şi din fum se desenau visurile.
Toată noaptea ai atacat cearceaful, l-ai enervat până a făcut riduri. I-ai scos perii de răceală şi i-ai injectat căldura ta -  te simţeai ca o nalbă deasupra vulcanului activ. N-ai putut să dormi prea bine şi pentru că erau furtuni.
Afară fulgerele desfigurau cerul , explodau prin vasele capilare ca bombele fosforescente, iar noaptea rămânea cu acul şi aţa şi dorinţa în formă de lună grea de a rămâne neagră.
În tine, fulgerele apăreau ca blitz-urile ce-ţi orbeau crezurile cu cataractă şi ideile cu o retină sensibilă, iar sunetul ca de cutremur îţi vibra corzile de emoţii-chitară.  
Te enervau, nu voiai decât să prinzi de peretele din tine o pălărie de somn si iluzie, iar furtunile nu făceau decât ca pălăria să zboare şi mai departe. Atât de departe încât la un moment dat parcă o simţeai gâdilându-ţi degetele piciorului drept. Dar când se apropia de realitate devenea doar un simplu accesoriu. Goală.  Banală. Ceea ce conta era jumatatea de sfera în care pătrate de imaginaţie formau cercuri pe marginea cărora să faci exerciţii de echilibru şi apoi să sari în ele, ca-ntr-o piscină cu aer, şi să le roteşti în jurul şoldurilor, ca-n jocurile alea ce animează unele copilării. Aia era partea importantă. Dar pălăriile, în realitate,  sunt aşezate tot timpul cu semisfera spre pământ, niciodată spre oameni.
Clipeşti . Încă eşti sub pătură şi menţii privirea furioasă a ceasului ce te-ndeamnă să semnalizezi şi să-ţi mişti gândurile în direcţia reală. Dar e trafic. Te gândeşti la motive pentru care ai începe să funcţionezi la un nivel uman. Intri cu o sistola, ca un click, într-un motor de căutare intern, ca un fel de google personalizat, şi tot ce gaseşti este un “Error 404”. Atunci devii albul pur pe interior – n-ai pixurile la tine, le-ai uitat când, c-o seară înainte, ai semnat în colţ o felicitare pentru ziua de astăzi. Părea importantă. Ţi-e greu să-ţi dai seama de ce. Nici măcar nu încerci s-o faci, albul îţi strică vederea, ca fulgerele de-aseara, şi creierul, ca şi când substanţa albă s-ar fi scurs şi ţi s-ar fi prezentat ca o foaie goală A4. Ochii ei te priveau insistent, rugându-te să le aşterni un sens –atunci te gândeşti că şi tu eşti un ochi, dar spre tine nu vezi că se uită nimeni.
Te ridici din pat pentru că ştii ca trebuie să-ţi găseşti pixurile. Speri ca, atunci cand soarele se sparge, ca un balon de săpun, la atingerea degetelor pliate ale nopţii cerebrale, ziua sa fie biodegradabilă.

joi, 16 mai 2013

e&t


Realitatea standard, 
pe care ei o fumau 
organizat şi la fel, 
mă revolta, 
ca un cancer 
crescut la sânul vieţii; 
încearcă să mă-nghită, 
să-mi pună între buze tutun 
şi să-l aprindă într-un gest 
cazual, 
dar sunt amară, 
ca pastilele de gripă, 
aşa că mă trimite 
- e-mail - 
înapoi mie; 
sunt recunoscătoare 
- nu mi-au plăcut niciodată 
nicotina şi mirosul de plămâni arşi; 
când mă lovesc de dinţii ei, 
plombaţi cu clipe moarte 
- cauze: pulmonare, 
cad sec, 
ca tusea netratată, 
şi cad în gol; 
casez aerul când mă opresc, 
doar fizic de fapt, 
c-o durere de cap schizofrenică, 
trăgând de mine inconştient, 
picurându-mă în nebunia ei, 
fără să mă simtă şi fără să mă ştie, 
pentru că nu mai rămăsesem 
decât o ticăitoare 
cu bateriile aproape terminate 
- unii o numeau inimă- 
şi perfuzii goale 
de heroină 
- n-ai ajuns, cu adevărat, 
sa salvezi pe nimeni. 

Începeam să merg, 
doar cât să m-asigur că sunt, 
prin lumea mea închisă 
cu cheia pe dinăuntru; 
a trăi 
era doar o altă artă 
pe care-o uitasem 
prin pălăriile flăcărilor, 
rămase când noi 
am explodat tacit, 
ca o furtună fără tunete; 
sau poate doar eu m-am spart, 
ca un butuc de lemn, 
şi tu doar ţi-ai luat securea 
şi te-ai dus să-ţi fumezi gândurile, 
să laşi scrum pe covorul roşu 
pe care ţi-l întindea, 
cu dureri de spate, 
apusul meu 
anatomic; 
dramatizam, 
ca-ntotdeauna, 
tu doar ai prins între degete 
indiferenţa 
şi ai făcut un joc ciudat din mâini, 
lăsându-mi inima aşchii 
sub degetele plămânilor. 

Picioarele nu se opresc, 
cuprinse de propria febră; 
voiam să cred că se-nvârte, 
printre particulele lumii mele 
spiralate, 
un capăt 
al nu ştiu cărui fel 
de ADN nespecific 
lumilor noastre; 
mă uit (pe mine), 
ca printr-o lentilă recomandată 
greşit, 
şi îmi aminteam că soarele era, 
cică; 
aşa auzisem la radioul ăla 
cu circuite bolnave, 
ce-mi prevăzuse 
infinitatea ta absurdă, 
când tot ce s-a desprins 
de reflexiile tale 
am fost praf; 
la acelaşi radio, 
soarele era 
- şi–mi dau seama acum – 
o utopie sadică; 
de fapt, în realitate, 
respiraţia mea aproape artificială, 
vibrată în timpanul cerului, 
îl opacifia 
şi apoi ramâneau 
doar griul 
şi ploi 
fără reflex de înecare; 
mă bucuram 
că nu existau umbrele 
- apa răcea uşor urmele încinse 
lăsate-n mine - 
şi-mi degrada, 
fără laser, 
pielea acolo unde te-ai tatuat 
- nu cu henna, 
ci cu atingeri 
cu dublă personalitate; 
adoram fulgerele: 
te scurtcircuitau din creier 
şi-ţi ardeau hârtiile, 
vreo 206, 
ce mi-au fost dubluri de oase 
- pe cele originale 
le-ai strivit când ai apărut, 
ca o cădere de calciu. 

Auzeam cum cădeau bucăţi 
din cerul meu 
tencuit de tine; 
mă grăbeam, 
varul se topea şi se scurgea 
în venele tale, 
ca un sânge alb, 
umplându-te-napoi 
spre mine 
veneai 
în flux (şi reflux) 
pentru că sângele meu era negru, 
iar nouă tot timpul ne-au plăcut 
zebrele 
- capul îmi vâjâia; 
capătul, îl căutam 
printre sfârşituri 
de-ale tale; 
cumva, undeva, 
tot timpul există un capăt 
de lume. 
Şi nimicul nimicit 
devenea totul. 

Încep s-alerg acum, 
speriată de curenţii din mine, 
de taste apăsate greşit, blocaje; 
bateriile se sfârşeau 
şi încărcătorul îl aveai doar tu 
în buzunarul de la piept; 

mă-mpiedic de ceva 
- şi cad 
pentru prima dată cu adevărat, 
nu doar cu trupul; 
erai tu, 
crescut pe pământul meu, 
erai tu, 
cu faţa iubind 
-poate pentru prima dată- 
o scăpare din viaţă; 
gheara de leu, 
trecută ca un semn 
în forma unui “t”, 
era aşezată, 
ca o pictură modernă, 
în spatele tău frânt. 

Şi mă lovesc 
de ceea ce cred 
că-i capătul; 
punctul mă-nghite 
şi-i umezesc buzele 
cu lacrimi amare, 
ca pastilele de gripă. 
O lumină 
de-a lor 
îmi scanează globul ocular; 
tu, doctorul, 
ţii lumina 
în palma albă de mănuşă 
- şi-apoi ştiu 
că t-ul , 
înfipt în spatele tău din mine, 
îmi strigă 
tu, tumoarea. 

Oftezi 
şi ştiu de ce: 
era pentru a 15-a oară 
când veneam aici 
săptămâna asta; 
te-ntorci în scaunul tău 
din piele 
( de-a mea, de când eram) 
cu roţi mobile 
( de-ale noastre, de când drogam) 
şi-ncepi să scrii 
o rimă albă: 
prozac, anti-depresive… 
zâmbesc, 
doar cu mine, 
şi râd, 
ca de-o glumă veche: 
încă nu-ţi dai seama că eu 
aveam nevoie de anti-t-uri. 

Nu spun decât nimic, 
dar nimicul îşi găseşte 
o piele de leu 
şi las răgetul să urle 
- nu l-am crezut 
niciodată printre e-uri.