Neuro-ceva

Mintea-mi umblă, fără căciulă şi fără şosete, printr-un martie cuprins de bolile reci, albe ca aspirina, ale unui decembrie tuşit printre vieţi, printre re-vieţi. Mi-e frig, cumva, deşi stau rezemată-n cot de-un calorifer cu febră; aştept, iar o durere ia un loc lângă mine. Şi simt cum îmi creşti tu -tumoare- în creierul gândurilor; te plimbi, ca-ntr-o grădină zoologică, şi sperii toate lebedele cu aripi colorate de mine, când aveam/eram culori, şi eliberezi toţi leii, crescuţi în mine, de când te-am întâlnit ca pe-un accident de maşină. N-aveam centură de siguranţă, eram atentă să nu scap hrana pentru lei, pentru ei, din halucinaţiile reale sau din realitatea halucinaţiilor. Ştiu doar impactul cu tine şi-un răget. Din el, îmi aud numele picurat, literă cu sunet, de-o voce cu miros de antibiotic. M-apropii târşâit şi glasul, omul ataşat lui, mă-ndrumă între 4 pereţi proaspăt văruiţi şi-un tine pe-un fundal alb, ca un halat ce-ţi dă dreptul să-mi ţii viaţa printre hârţoage şi adeverinţe. Eşti tot tu, dar care tu… îmi pari cunoscut, simt că te-am avut pe creier, parcă -mă-ncrunt alb şi-ncerc să-mi dau seama de ce eşti aici; îmi erai neuro… neuro-ceva… Şi ştiu că uit că pierderea memoriei e unul dintre simptome.