Epinefrină ~ 2 ~ Zăpadă praf, flăcări albastre

Din colţul meu de umbră, 

cu coada ochiului, 

te privesc pe tine. 


O, dar tu, 

înger cu aripi arse, 

de ce-ai lăsat a mele lacrimi 

să urle găuri negre-ntr-un tine-cărbune 

ce-au înghiţit 

şi inimă curată-crin 

şi minte trează-raţiune ? 

De ce-ai lăsat viaţa - diamant 

ce ţi-am pus pe deget 

să se chinuie-n apus 

cu-n cancer ruginit? 

Te privesc acum 

cum stai fără de tine 

pe-un fir de aţă; 

flăcări iţi ard călcâiele goale, 

dar tu te uiţi în ochi de cer 

şi-aştepţi să plângă peste tine, 

dar ceru-i cu nori în altă parte. 



Şi-un vârf d-epinefrină concentrată 

mă coboară-n locul tău, 

suflat cu ace – tu eşti o tăcere împăiată, 

dar eu urlu-n vidul gol din tine 

şi mă zvârcolesc în iadul interior; 

mă prind de tine, 

iar tu mă porţi în mintea ta funebră. 



Tu nu vrei ploaie, 

chip de-a marmurii albeaţă, 

ci zăpada o aştepţi, 

preferabil în pastile, 

însă nici praful alb nu te dezgustă. 



Îmi las privirea să dispară 

Într-a flăcărilor căutătură. 



Tu nu vrei ploaie, 

chip de-a marmurii albeaţă, 

tu cerşeşti să poţi şi tu gusta, 

din paharul flăcărilor, 

un pic din licoarea 

ce te-a adus în infernul laic. 

Nu mai suport, 

fur dintre atomi de-ai tăi 

şi mă recreez pe mine; 

în afara ta 

şi totuşi în tine. 



Privesc cum ninge acum 

şi- aproape prinzi un fulg drogat, 

dar n-apuci să-l topeşti sub limbă 

căci flăcările îl mistuie, 

reflectându-ţi dependenţa, 

te mistuie. 



Eu îţi ascund cenuşa albă 

sub covorul 

din camera de gând ce-am împărţit-o; 

ceilalţi îngeri – nu-s nevoiţi să vadă 

cortexul frânt ce-a mai rămas 

din omul viu ce-ai fost 

într-o viaţă anterioară.